Să moară!

Totul a pornit de la o simplă discuție pe tema americanizării, în care am afirmat că un stat presupus a fi democratic, nu ar putea fi de acord cu pedeapsa cu moartea. A fost o afirmație pe care am regretat-o imediat după ce am făcut-o, fiindcă, puși în situația de a-şi da cu părerea, mai mult de jumătate dintre colegii mei au spus că pedeapsa cu moartea e o opțiune. Am fost sincer copleșit numeric şi am preferat să mă abțin decât să sar şi să urlu că sunt nişte criminali... însă m-am gândit că ar trebui totuși să-mi expun punctul de vedere, chiar dacă am mai făcut-o şi înainte. Am fost de-a dreptul îngrozit când am realizat că ei sunt practic generaţia mea, generaţia tânără, generaţia viitorului. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar putea gândi fostul om al comunismului sau alţii care sunt prea ignoranţi să înţeleagă că între ei şi acel criminal, NU este nicio diferenţă.

Hitler este criminalul din spatele a peste 11 milioane de victime, chiar dacă el nu a ucis pe nimeni, el a fost cel care a dat ordinul. Între el şi cel care a apăsat butonul de gazare nu este nicio diferenţă –şi cel mai probabil, criminalul care a apăsat butonul a fost constrâns să o facă, pe când Hitler nu–. La fel şi în cazul unei căpetenii mafiote, sau a celor care spun "da" pedepsei capitale. Toţi aceştia sunt autorii morali ai unor crime. E situația în care, întrebați fiind "Vrei ca acest om să moară?", ei răspund da. E drept, nu ei trag maneta, dar şi-au dat acordul. (Că veni vorba de trasul manetei... câţi dintre cei care susţin pedeapsa cu moartea ar avea curajul să o facă? Probabil toţi, atât timp cât şansele să prindă o astfel de "ocazie" sunt aproape nule.

Majoritatea ar tinde să răspundă că nu e acelaşi lucru, că ei susţin pedeapsa cu moartea pentru binele populaţiei şi că ceea ce gândesc ei e bine. Dar în fapt, der Führer credea exact acelaşi lucru: că face dreptate. Nu ne jucăm de-a Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât religia e înţeleasă după cum vrea fiecare şi după interesele fiecăruia. Şi chiar dacă acel Dumnezeu nu există, NIMENI nu-ţi dă dreptul să fii tu unul, doar fiindcă tu consideri că omul acela primeşte ce a dat sau ce merită. A luat dreptul la viaţă în mod premeditat şi conştient, dar nu ţi se pare că tu faci acelaşi lucru?

Un alt aspect pe care mulţi nu-l gândesc este nevinovăţia acelui om. Au existat cazuri în care s-a descoperit că inculpatul era de fapt nevinovat abia după ce prin corpul acestuia trecusera deja 10.000 de volţi (nu ştiu care e cifra reală). Sau alţii care se aflau la un pas de moarte au fost declaraţi nevinovaţi înainte de a muri dpdv fizic şi biologic. Însă psihic, acei oameni erau morţi încă de când judecătorul le-a pronunţat sentinţa. Şi nu te lua după filmele americane în care criminalul moare cu zâmbetul pe buze! În realitate lucrurile se petrec diferit.

Gândeşte-te la sistemul judiciar defectuos al României... Erorile sunt frecvente, nu e o noutate. Chiar merită să rişti moartea unui om când îi poţi lua libertatea pe viaţă? Moartea e doar o altă foarmă de eliberare. Adevărata pedeapsă e lipsa libertaţii.

Gândeşte-te cum te-ai simţi dacă fiul tău ar fi cel acuzat... sau oricine altcineva din familie... sau pur şi simplu persoana cea mai dragă ţie. Crezi că asta e imposibil? Nu e. Atunci ai mai trage maneta? Atunci ai mai spune "da, ar trebui ucis"?

Vreau să închei făcând o paralelă şi la religie. Mulţi dintre cei care sunt de acord sunt de asemenea şi credincioşi, sau mă rog... presupuşi credincioşi (mă refer la oameni în general, nu la colegii mei). Nu pot înţelege cum aceşti indivizi le pot gândi pe amândouă în acelaşi timp. El era singurul care putea lua viaţa cuiva, fiindcă El era cel care i-a dăruit-o, nu? Dar şi Dumnezeu fiind, e oarecum nepoliticos să iei un dar pe care l-ai făcut din dragoste.

A fi rău pentru a putea deveni mai bun

Sunt un mare fan al animaţiilor. Fie că sunt filme animate, fie că sunt desene clasice ale copilăriei, toate sunt pe placul meu. Copilul din mine le cere si cred că le va cere întotdeauna. E adevărat însă că acum le înţeleg diferit, iar multe dintre glume nu le gust cum o făceam înainte.

De pildă, am observat că se promovează mai nou ideea "răufăcătorului cu intenţii bune", sau a răufăcătorului care trece de partea bună a baricadei la final. Nu m-am bucurat de finalul fericit, cât m-am bucurat de schimbarea majoră a situaţiei. Am tratat chestia asta ca pe o ieşire din conformismul seriilor cu supereroi, în care personajele erau clar diferenţiate, iar răul era incurabil. E un alt nivel de la care pornesc atunci când vizionez o animaţie, deşi "puppy eyes" sau încurcăturile puerile de situaţie încă mă amuză.

Ideea acestui articol mi-a venit aseară, după ce am văzut Megamind (film apărut în 2010). La început mă gândeam să scriu exclusiv despre el, dar astăzi mi-am dat seama că mai pot găsi un exemplu în care răul se dovedeşte a fi bun până la urmă, şi anume Despicable Me (2010). În ambele animaţii, începutul ne prezintă un personaj malefic, cu intenţii mai mult sau mai puţin diabolice. Pe parcurs, "the shrew is being tamed", iar în final binele triumfă, fiind impus chiar de personajul negativ prin propria-i schimbare. Dacă privim dincolo de imagini şi sunete, vedeam partea diferită a confruntării continue dintre bine şi rău. Nu mai există binele care învinge datorită puterii, inteligenţei, strategiei, ci răul care capătă trăsături bune, omeneşti. E foarte tare, dacă ne gândim la desenele cu supereroi, devenite clişeu încă din clipa apariţiei lor.

Concluzia? Din punctul meu de vedere, filmele de animaţie se îndreaptă spre mai bine. Aştept prima animaţie cu final suprinzător. Un final în care răul triumfă ar fi trist pentru poveste, însă fericit pentru cinematografie.

De la tolérance universelle

(Comme j'ai promis, j'ai fini mon premier article en français.)

Tolérance ou intolérance, liberté ou esclavage, égalité ou inégalité, ce sont juste des mots qu'on ne comprend pas. La superficialité de nos pensées se reflet dans nos actions. On est tous tolérants et on est tous libres, mais surtout on est égaux avec nos supérieurs, jamais avec ceux inferieurs. Ce n'est pas un paradoxe, c'est la nature humaine, c'est l'hypocrisie des individus sociaux.

Même si le mot démocratie est sur les lèvres de tous les gens des nos jours, la tolérance reste encore un principe d'un monde utopique. Quelqu'un pourrait argumenter que la société du XXIe siècle promeut la liberté individuelle et la tolérance universelle, mais je ne suis pas sûr si on parle d'une propagande politique ou d'une conviction générale.

Les sociologues disent qu'on a vraiment évolué et j'en suis d'accord. Il y a une tentative de tolérance à l'intérieur des peuples développés, mais pour qu'on puisse tolérer et être tolérés, on a besoin d'une certitude égoïste. On pense à nous-mêmes plutôt qu'aux autres, donc si on est acceptés, alors on peut accepter aussi. C'est la liberté d'être soi-même et le pouvoir d'empathie dont les petits « descendants d'Hitler » ne comprennent pas.

La tolérance est la vertu qui nous fait accepter ce qu'on n'accepterait pas spontanément à cause d'une différence de convictions ou d'opinions, de confession, de nationalité, de couleur de peau, de race… et la liste peut continuer indéfiniment. La culture, l'éducation, l'ambiance qui nous entoure, tous ceux-ci nous font des personnalités différentes. Il est difficile de changer les idées d'une personne conservatrice comme il est difficile de changer les idées d'une personne moderne. Mais pourquoi veut-on changer leurs idées quand on peut choisir l'acceptation unanime ? Vanité ? Désir de supériorité ? Stupidité ? Honnêtement, je n'ai pas trouvé la réponse.

The mind can tour the Universe

(This is my first post in a foreign language, so please, just read it and don't try to teach me how to write! Also, you should know that this is my english homework. It might be too puerile for your taste.)

"Although I cannot move and I have to speak through a computer, in my mind I am free..."

I don’t know how many people recognize this quote, but I do know how representative this is for the genius of a man. His name is Stephen Hawking and he is the greatest scientist alive.

He describes himself like „physicist, cosmologist and something of a dreamer”, but this is just the humble opinion of a great man. Stephen Hawking is one of the most intelligent scientists ever, with a controversial IQ rated to be over 160, even near 190. His fame emerged after he started his researches on black holes, becoming one of the most promising cosmologists, at that time. The passion for the Universe, Big Bang theory and time paradoxes, materialized in four books which are not written for specialists in particular, but for the big majority of people.

There are a lot more things which set him in a propitious light like the fact that he is born on the day when the world was celebrating 300 years from the Galileo’s death. He was also entitled doctor in physics by the Cambridge University at the age of 20 and this is a really remarkable distinction for a man, even more for a young one.

Unfortunately, he pays for his genius with a big price and that makes the difference between him and the other physicists. He is paralyzed and he can’t speak without a computer. Even so, he continues to teach and do researches in intention to develop the human knowledge. This is the point when we realize that we don’t need a body to be free and run, but a brain to feel like running.

To sum up, I think Stephen Hawking is one of the most important icons of the 21st century and one of the people on this planet who should be truly known and appreciated.

You’re not cool, you are free… cause baby you’re a firework

Melodia presupune o îmbinare armonioasă de sunete şi nu de versuri. Dacă nu avem versuri, nu avem nici mesaj. Prin urmare, o melodie nu depinde de un mesaj transmis, ci poate doar de o stare. Cu toate acestea, găsesc versurile unei melodii foarte importante, pentru simplul fapt că sunt redate de o voce. Vocea cântărețului în combinație cu sunetele instrumentelor, creează melodia perfectă. Aici se face distincția din punct de vedere calitativ şi apar diferențele de gust în materie de muzică.

Ideea acestui articol era de a vă spune că mi-am găsit excepțiile. Nu dau importanță mesajului, cum nu dau importanță videoclipului (decât dacă vorbim despre Lady GaGa), însă, cum spuneam, am găsit şi cazuri în care mesajul şi videoclipul acopereau melodia însăşi (să nu se înțeleagă că ritmul nu e bun !... nici pe departe… e perfect, doar că mesajul e mult mai reliefat).

Katy Perry – Firework

Mika – Kick Ass (We are young)

Into the Universe with Stephen Hawking

Vreau să vă prezint o serie de trei documentare, bazate pe teoriile celui mai mare fizician în viață, şi anume Stephen Hawking. Pe mine m-au fascinat pur şi simplu.

Aş putea spune că am devenit un fan al lui Stephen Hawking, după ce i-am urmărit ideile. Teoriile lui, modul în care le explică, dar mai ales inteligența lui, îmi provoacă o stare de certitudine, de încredere în evoluția noastră. Realizez cât de insignifiantă este omenirea în comparație cu tot ceea ce o înconjoară. Poate şi până acum îmi dădeam seama de acest lucru, însă simpla descoperire a unui număr (20.000.000.000.000.000.000.000) m-a convins : sunt nimic.

Ce reprezintă numărul de mai sus ? Calea Lactee are apx. 200 miliarde de stele, iar în Univers există apx. 100 miliarde de galaxii, mai mari sau mai mici decât galaxia noastră. Acestea sunt ultimele estimări ale cosmologilor şi dacă sunt adevărate, atunci hazardul e mai posibil decât ne putem imagina.

Primul episod ("Aliens") din Into the Universe with Stephen Hawking prezintă posibilitatea existenței extratereştrilor, nu doar în afara Sistemului nostru Solar, ci chiar mai aproape. Prezintă, de asemenea, şi posibilitatea ca extratereştrii să nu fie ceea ce ne imaginăm noi, iar existența lor să nu depindă de aceeaşi factori de care depindem noi.

Al doilea episod ("Time Travel"), poate mai interesant decât cel precedent, prezintă teoria călătoriei în timp, ale cărei baze au fost puse de Einstein. Ne este exemplificat şi paradoxul călătoriei în trecut, sau cel referitor la atingerea vitezei luminii. Poate un copil care aleargă într-un tren a cărui viteză tinde la viteza luminii, să depăşească această viteză?

Al treilea episod ("The Story of Everything") e un tot de întrebări şi răspunsuri referitoare la apariția Universului şi la modul în care acesta va dispărea. Este, până la urmă, combaterea existenței lui Dumnezeu cu argumente pur ştiințifice. Suntem praf stelar, lucru pe care Hawking îl dovedeşte.

Libertate religioasă

„Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc.” Jean-Jacques Rousseau

Nu trebuie să fim liberi, dar trebuie să tindem spre libertate. Din moment ce noi nu ne dăm seama că în fiecare clipă a vieții suntem fie sclavii bisericii, fie sclavii societății, înseamnă că libertatea ne-a fost înlăturată încă de la naştere, ori ne-a fost vândută sub forma unui produs contrafăcut, numit democrație.

Se spune că orice om are libertatea, din punct de vedere religios, de a alege între credință şi necredință şi că Dumnezeu este bun, tocmai pentru că ne oferă această posibilitate. În mod cert însă, oamenii fac această alegere din frică şi, de cele mai multe ori, fară să cântărească variantele, asociind cele două posibilități cu raiul, respectiv iadul. Din punctul meu de vedere, în acest caz nu putem vorbi despre libertate, fiindcă atâta timp cât există acea constrângere în alegere, omul NU este liber.

În religie nu există libertatea de a gândi. De fapt, dacă libertatea de a gândi există în aproape orice circumstanță, în cazul credincioşilor nu există deloc, fiindcă indiferent de ceea ce gândesc, Dumnezeu îi aude şi îi pedepseşte după caz. Astfel că, libertatea de gândire este strâmtorată cu cât credința este mai puternică. E ca un om care traieşte într-un stat totalitar şi trebuie să se supună principiilor lui, având dreptul la opinie, dar asumându-şi anumite riscuri.

Libertatea rămâne un ideal pentru fiecare individ rațional. Cât timp alegem viața, nu suntem liberi pe deplin, chiar dacă ne place să credem altceva.