Lady GaGa - Edge Of Glory

CAPITAL H.E.R

Când a apărut videoclipul nu am comentat nimic despre el fiindcă pur şi simplu nu am avut timp. Dar acum că am găsit momentul potrivit, m-am gândit că ar fi timpul să-mi dau cu părerea. În orice caz, nu cred că vă aşteptaţi la altceva înafară de laude, fiindcă până la urmă e vorba de Ea... Şi pe bună dreptate, e cel mai reuşit videoclip al Ei, fiind de altfel şi cel mai scump videoclip din istoria muzicii (10 milioane de dolari).

Ştiu că majoritatea ar spune că fiecare melodie pe care o scoate GaGa o consider „cea mai buna/cea mai reuşită/cea mai tare”, dar de data asta am încercat să fiu obiectiv. „Judas” este, cu siguranţă, net superioară lui „Born This Way”, atât melodia, cât şi videoclipul... în deosebi videoclipul.

Nu vreau să vorbesc de coloritul ţinutelor şi de diversitatea acestora, sau de „colonia” de designeri ale căror creaţii se regăsesc în clip...ci voi trece direct la partea cea mai interesantă: conotaţiile religioase.

Oricât ar încerca GaGa să convingă că videoclipul nu are legătură cu povestea biblică, nu va reuşi niciodată să-i convingă pe critici. Sunt perfect de acord. E o blasfemie! But I don’t give a fuck! Ba chiar găsesc acest lucru foarte atractiv...

12 apostoli motociclişti pe spatele cărora scrie John, Peter, Judas..., o Maria Magdalena care îi spală picioarele lui Iisus şi lui Iuda după care este stropită cu bere pe fund, un Iisus care poartă o coroană din spini cu cristale Swarovski şi aur, un bar numit Electric Chapel (numele unei melodii de pe noul album), un pistol din care iese un ruj... Iar la final, plătind pentru toate aceste păcate, GaGa ucisă prin lapidare. C Â T D E T A R E !

Ce ar spune credincioşii acum? „Doamne, iartă-l că nu ştie ce vorbeşte!”
Ce aş răspunde? „Muggles.”

Nu e diavolul cel care a pus la cale tot acest videoclip... şi nici Illuminati. E doar GaGa, iar rezultatul muncii Ei se numeşte artă. E o blasfemie, dar nu una ordinară. E o blasfemie săvârşită cu stil. CAPITAL H.E.R

P.S. Am scris ea/ei cu majusculă pentru a părea... hmm... cool. Şi da, e o blasfemie pentru unii. Pentru mine însă e doar un cuvânt scris cu „E” şi nu cu „e”. (Nu am nicio icoană cu GaGa pe perete, dacă asta vă întrebaţi. :D)

Lady GaGa - JUDAS (Video)

Să moară!

Totul a pornit de la o simplă discuție pe tema americanizării, în care am afirmat că un stat presupus a fi democratic, nu ar putea fi de acord cu pedeapsa cu moartea. A fost o afirmație pe care am regretat-o imediat după ce am făcut-o, fiindcă, puși în situația de a-şi da cu părerea, mai mult de jumătate dintre colegii mei au spus că pedeapsa cu moartea e o opțiune. Am fost sincer copleșit numeric şi am preferat să mă abțin decât să sar şi să urlu că sunt nişte criminali... însă m-am gândit că ar trebui totuși să-mi expun punctul de vedere, chiar dacă am mai făcut-o şi înainte. Am fost de-a dreptul îngrozit când am realizat că ei sunt practic generaţia mea, generaţia tânără, generaţia viitorului. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar putea gândi fostul om al comunismului sau alţii care sunt prea ignoranţi să înţeleagă că între ei şi acel criminal, NU este nicio diferenţă.

Hitler este criminalul din spatele a peste 11 milioane de victime, chiar dacă el nu a ucis pe nimeni, el a fost cel care a dat ordinul. Între el şi cel care a apăsat butonul de gazare nu este nicio diferenţă –şi cel mai probabil, criminalul care a apăsat butonul a fost constrâns să o facă, pe când Hitler nu–. La fel şi în cazul unei căpetenii mafiote, sau a celor care spun "da" pedepsei capitale. Toţi aceştia sunt autorii morali ai unor crime. E situația în care, întrebați fiind "Vrei ca acest om să moară?", ei răspund da. E drept, nu ei trag maneta, dar şi-au dat acordul. (Că veni vorba de trasul manetei... câţi dintre cei care susţin pedeapsa cu moartea ar avea curajul să o facă? Probabil toţi, atât timp cât şansele să prindă o astfel de "ocazie" sunt aproape nule.

Majoritatea ar tinde să răspundă că nu e acelaşi lucru, că ei susţin pedeapsa cu moartea pentru binele populaţiei şi că ceea ce gândesc ei e bine. Dar în fapt, der Führer credea exact acelaşi lucru: că face dreptate. Nu ne jucăm de-a Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât religia e înţeleasă după cum vrea fiecare şi după interesele fiecăruia. Şi chiar dacă acel Dumnezeu nu există, NIMENI nu-ţi dă dreptul să fii tu unul, doar fiindcă tu consideri că omul acela primeşte ce a dat sau ce merită. A luat dreptul la viaţă în mod premeditat şi conştient, dar nu ţi se pare că tu faci acelaşi lucru?

Un alt aspect pe care mulţi nu-l gândesc este nevinovăţia acelui om. Au existat cazuri în care s-a descoperit că inculpatul era de fapt nevinovat abia după ce prin corpul acestuia trecusera deja 10.000 de volţi (nu ştiu care e cifra reală). Sau alţii care se aflau la un pas de moarte au fost declaraţi nevinovaţi înainte de a muri dpdv fizic şi biologic. Însă psihic, acei oameni erau morţi încă de când judecătorul le-a pronunţat sentinţa. Şi nu te lua după filmele americane în care criminalul moare cu zâmbetul pe buze! În realitate lucrurile se petrec diferit.

Gândeşte-te la sistemul judiciar defectuos al României... Erorile sunt frecvente, nu e o noutate. Chiar merită să rişti moartea unui om când îi poţi lua libertatea pe viaţă? Moartea e doar o altă foarmă de eliberare. Adevărata pedeapsă e lipsa libertaţii.

Gândeşte-te cum te-ai simţi dacă fiul tău ar fi cel acuzat... sau oricine altcineva din familie... sau pur şi simplu persoana cea mai dragă ţie. Crezi că asta e imposibil? Nu e. Atunci ai mai trage maneta? Atunci ai mai spune "da, ar trebui ucis"?

Vreau să închei făcând o paralelă şi la religie. Mulţi dintre cei care sunt de acord sunt de asemenea şi credincioşi, sau mă rog... presupuşi credincioşi (mă refer la oameni în general, nu la colegii mei). Nu pot înţelege cum aceşti indivizi le pot gândi pe amândouă în acelaşi timp. El era singurul care putea lua viaţa cuiva, fiindcă El era cel care i-a dăruit-o, nu? Dar şi Dumnezeu fiind, e oarecum nepoliticos să iei un dar pe care l-ai făcut din dragoste.

Lady GaGa - JUDAS

Uhuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!

Judas e cea mai reuşită melodie pe care a realizat-o Lady GaGa până acum. Da, Born This Way e foarte tare. Dar ascultaţi asta!

I'm totally speechless! She's fucking awesome and Judas is her best song ever!



When he comes to me, I am ready
I'll wash his feet with my hair if he needs
Forgive him when his tongue lies through his brain
Even after three times, he betrays me

I'll bring him down, bring him down, down
A king with no crown, king with no crown

I'm just a Holy Fool, oh baby he's so cruel
But I'm still in love with Judas, baby
I'm just a Holy Fool, oh baby he's so cruel
But I'm still in love with Judas, baby

(postarea nr. 200 >:d<)

Americanizare (temă la istorie)

Din punctul meu de vedere, americanizarea României, şi în general a mapamondului, nu reprezintă neapărat un fenomen benefic, dar nici unul devastator.

Supremaţia unui singur popor, fie el şi "cel mai democratic", nu este decât o altă formă de degradare a unei culturi, cu atât mai mult cu cât acel popor nu are, practic, o cultură. America de Nord a început să fie colonizată de europeni abia la finele secolului 16, începutul secolului 17. Istoria ei se rezumă, astfel, la 4 secole, iar cultura este aproape inexistentă, aceasta fiind, de fapt, un amestec de multe alte culturi, înţelese greşit şi tratate ca atare.

Din lipsă de valori, America a fost nevoită să-şi creeze unele sau pur şi simplu să împrumute şi să le dezvolte, promovându-le sub un înţeles nou, american. Poate ăsta este motivul pentru care vampirii, deşi născuţi pe teritoriu românesc, sunt mai mereu subiectul unor bestsellere americane. Sau pentru care cele trei mari categorii de ştiinţă ale premiului Nobel sunt deţinute de americani, ca număr de câştigători, deşi mai mult de două treimi dintre aceştia sunt fie de origine europeană, fie asiatică.

Pseudovalorile americane s-au transformat în adevărate valori pentru simplul fapt că provin dintr-un stat care a promovat, încă de când a luat naştere, democraţia. Este, poate, cel mai des întâlnit argument pro americanizare. Din nou, mentalitate superficială. Oare e chiar atât de democratic un stat care acceptă pedeapsa cu moartea?

Imaginea vieţii americanului este conturată de libertate de exprimare, egalitate rasială şi iubire faţă de predecesori şi de multe ori aceasta vrea să întruchipeze perfecţiunea. Casă mare, maşină mare, carieră şi familie numeroasă... sintagmă simplă: "American Dream". Acest model de viaţă sponsorizat în toate filmele comerciale marca Hollywood, a dus, din punctul meu de vedere, la o percepţie total greşită asupra vieţii. Au transformat ceea ce era complex şi greu de înţeles, într-un lucru banal, lipsit de orice curiozitate.

Tot americanizarea este cea care stă la baza promovării muzicii şi a filmelor pentru marea masă. Pe de o parte multe genuri muzicale au luat naştere în America, putându-se vorbi, astfel, de o diversitate muzicală. Pe de altă parte, aceste genuri au fost popuarizate exagerat, ceea ce a dus la o scădere a calităţii ei. Iar filmele sunt deja omniprezente pe toate posturile de televiziune. Nu ar fi o preoblemă, însă aceste filme apar pentru un simplu motiv: banii. Partea artistică este uitată, iar morala urmăreşte un tipar epuizat de un final fericit. Filmul american e o simplă modalitate de promovare a unor idei superficiale, uşor de priceput şi greu realizabile.

O altă consecinţă a americanizării a fost limba engleză, care a devenit principala limbă de comunicare. Acest aspect este, după părerea mea, unul pozitiv, întrucât a facilitat dezvoltarea de relaţii interumane la nivel global, a uşurat realizarea înţelegerilor de tip diplomatic între state şi a dus la o creştere a interesului pentru cultura engleză, cultură total diferită de cea americană. Dar şi această consecinţă are doua tăişuri. Limba engleză are un impact pozitiv atât timp cât ea rămâne limbă secundară, şi nu devine principalul mod de exprimare.

Pentra a concluziona, pot spune că americanizarea are părţi destructive, dar şi părţi constructive. Distruge culturi şi tradiţii şi promovează pseudovalori, dar construieşte legături interrasiale şi creează unitate prin uşurinţa cu care este asimilată.

VIDEO – Born This Way

Am avut o zi incredibil de grea. Am dormit doua ore toată noaptea şi astăzi, la şcoală, am fost o adevărată legumă. Mi-am zis că universul e împotriva mea.

Acum pe de altă parte, universul e alături de mine. Proiectul la care am lucrat nu a fost inutil, am dormit 4 ore şi jumătate şi mă simt odihnit, iar când m-am trezit am avut parte de surpriza secolului. A apărut videoclipul melodiei BORN THIS WAY! Oh da, baby! Chiar despre ea e vorba! My GaGaGoddess!

La prima vizionare nu am fost mulţumit. Să-mi fie ruşine! Cum am putut să nu-l apreciez la adevărata valoare? Mă aşteptam la altceva, nu la extratereştri. În fine, la a doua vizionare am fost chiar încântat, iar la a treia eram "OMG, chiar a apărut videoclipul". Acum sunt "da, e genial". Cred că extratereştrii au fost cea mai bună alegere.

Nu mă aşteptam să apară atât de curând. Nu aveam nici cea mai vagă idee când urma să se întâmple asta, dar nu mă aşteptam să mă trezesc pur şi simplu cu el. Credeam că voi sta din nou cu inima în gât vreo câteva săptămâni, chiar luni. Nu mai am de aşteptat decât data de 23 mai... şi mai e atât de mult!!!

Écoutez! Sentez-vous la vibration?

De mon point de vue, la musique n’est pas seulement une chose indispensable, vitale. La musique est la manifestation, métaphoriquement parlant, des idées d’une génération entière, des sentiments d’un seul individu qui fait frissonner les cœurs des millions d’autres. La musique nous détende et elle nous dynamise en même temps. Parfois elle nous fait nous intérioriser ou par contre, elle nous fait trahir nos pensées, nos émotions. Son pouvoir de changer l’état d’esprit et sa capacité de transmettre les vibrations d’un univers absolu par un mélange harmonieux des sons et des paroles, font de l’écouteur un affamé, un dépendant en recherche de sa drogue. Mais ce n’est pas un vice, même si on la consomme quotidiennement, de matin jusqu’au soir, partout. Elle est la nourriture de nos oreilles, mais plutôt de notre cerveau.

Ceux qui sentent la musique et voient sa profondeur sont les jeunes. Ils sont toujours incertains et indéterminés, cherchant leurs places dans la vie. Ils y découvrent la clémence dont ils ont besoin et le refuge si nécessaire. La musique leur fait se sentir appartenant à une connivence ou tout simplement à un groupe. De même, elle leur met des étiquettes. Celui-là est timide et romantique, il écoute des balades. Celui-ci est expansif et fervent, il écoute du pop. Ceux-là sont les bizarres, ils écoutent du grunge. Ceux-ci sont les diplômés indifférents, ils écoutent n’importe quoi. La musique fait les différences, elle crée des personnalités et tire du tombeau les caractéristiques des tempéraments humains, que la psychologie essaye d’étudier. En essence, il est très simple. Les petits sons, apparemment insignifiants, percent la paroi d’attitudes.

Les amitiés sont liées tout d’abord grâce au genre de musique que les deux écoutent. C’est la modalité la plus facile qu’on peut appeler pour connaître les nouveaux components de notre entourage : on leur demande ce qu’ils écoutent. Cette information est précieuse et définitoire. Une fois qu’on a révélé nos préférences en matière de musique, il est difficile de changer l’impression déjà créée autour de nous.

La musique est une drogue bienfaisante, une façon de connaître de diverses typologies humaines et un moyen de transmettre des messages au niveau mondial.

Grammy Awards 2011 – GaGa in an egg

Ok, nu sunt şocat, sunt pur şi simplu fascinat.

Deşi reacţia prezentatorului a fost să spună "hilarious" şi deşi majoritatea lumii spune că a fost penibilă, ca un mare fan ce sunt, mă văd nevoit să o apăr. Există în primul rând strategia de marketing prin care se promovează Lady GaGa, o strategie mai mult decât reuşită, şi anume impactul unei ţinute ieşite din orice tipar. Da, strategia a mai fost abordată de alte mii înaintea ei, dar cine dintre acestea s-a îmbrăcat în carne sau a defilat într-un ou închis, pe covorul roşu? Nu e o simplă strategie dusă la extrem, e originalitate, dar mai ales profesionalism. Să vă explic de ce spun asta...

Ultimul ei single s-a numit Born This Way şi a avut impactul dorit, datorită mesajului puternic pe care îl transmite. Trebuie să ne acceptăm unii pe alţii şi să ne tolerăm indiferent de culoarea pielii, orientarea sexuală, religioasă, sau de handicapurile de care suferim, fiindcă toţi suntem oameni în esenţă, chiar dacă suntem foarte diferiţi.

Gândiţi-vă la puii care eclozează. Ouăle din care ies sunt aproape identice, dar ei vor fi complet diferiţi, nu ca aspect neapărat, dar ca atitudine. Ok, poate e dus la extrem să spunem că puii au atitudini diferite, dar dacă acel pui este omul, atunci e foarte simplu de înţeles.

Asta a fost ideea ei, sau a producătorului ei: în primul rând ceva care să şocheze prin originalitate şi apoi ceva care să promoveze noul album, respectiv single-ul. Şi ghiciţi ce! La ora 6 dimineaţa, ştirea despre premiile Grammy a început cu "Lady GaGa, care a şocat din nou prin apariţia ei, a câştigat trei premii..." şi abia apoi s-a vorbit şi despre ceilalţi.

Nu fiţi ignoranţi! Priviţi dincolo de imagini! She's a fucking genius!

A fi rău pentru a putea deveni mai bun

Sunt un mare fan al animaţiilor. Fie că sunt filme animate, fie că sunt desene clasice ale copilăriei, toate sunt pe placul meu. Copilul din mine le cere si cred că le va cere întotdeauna. E adevărat însă că acum le înţeleg diferit, iar multe dintre glume nu le gust cum o făceam înainte.

De pildă, am observat că se promovează mai nou ideea "răufăcătorului cu intenţii bune", sau a răufăcătorului care trece de partea bună a baricadei la final. Nu m-am bucurat de finalul fericit, cât m-am bucurat de schimbarea majoră a situaţiei. Am tratat chestia asta ca pe o ieşire din conformismul seriilor cu supereroi, în care personajele erau clar diferenţiate, iar răul era incurabil. E un alt nivel de la care pornesc atunci când vizionez o animaţie, deşi "puppy eyes" sau încurcăturile puerile de situaţie încă mă amuză.

Ideea acestui articol mi-a venit aseară, după ce am văzut Megamind (film apărut în 2010). La început mă gândeam să scriu exclusiv despre el, dar astăzi mi-am dat seama că mai pot găsi un exemplu în care răul se dovedeşte a fi bun până la urmă, şi anume Despicable Me (2010). În ambele animaţii, începutul ne prezintă un personaj malefic, cu intenţii mai mult sau mai puţin diabolice. Pe parcurs, "the shrew is being tamed", iar în final binele triumfă, fiind impus chiar de personajul negativ prin propria-i schimbare. Dacă privim dincolo de imagini şi sunete, vedeam partea diferită a confruntării continue dintre bine şi rău. Nu mai există binele care învinge datorită puterii, inteligenţei, strategiei, ci răul care capătă trăsături bune, omeneşti. E foarte tare, dacă ne gândim la desenele cu supereroi, devenite clişeu încă din clipa apariţiei lor.

Concluzia? Din punctul meu de vedere, filmele de animaţie se îndreaptă spre mai bine. Aştept prima animaţie cu final suprinzător. Un final în care răul triumfă ar fi trist pentru poveste, însă fericit pentru cinematografie.