Sunt mulțumit, încântat şi extrem de fericit! Am reuşit să ne clasăm pe locul 3 şi asta după 4 ani de locuri mediocre. Ne merităm poziția. Bravo România! Bravo Paula şi Ovi!
Pe primul loc a fost, după cum mă aşteptam şi după cum îmi doream, Germania. O melodie foarte frumoasă. Mă bucur enorm de reuşita lor!
Locul doi a fost ocupat de Turcia. Încă de la început mi-am dorit ca Turcia să câştige, sau dacă nu ea, atunci Germania. Prin urmare, acest Eurovision a fost, din punctul meu de vedere, cel mai bun.
Am urmat noi, cu o prestație impecabilă şi cu o melodie care s-a dovedit a fi, până la urmă, foarte bună. Paula şi Ovi obțin, astfel, aceeaşi poziție ca Luminița Anghel şi Sistem în 2005. Totuşi, în 2005 România a acumulat 158 de puncte față de acest an când a acumulat 162. Putem spune deci că 2010 a fost anul în care România a avut cea mai bună performanță din istoria participării sale la ESC.
Următoarele locuri au fost ocupate de Danemarca, Azerbaijan, Belgia şi Armenia.
În concluzie, anul acesta au câştigat toate melodiile mele favorite.
Lena - Satellite (LOCUL I) - Germania
maNga - We could be the same (LOCUL II) - Turcia
Paula Seling & Ovi - Playing with fire (LOCUL III) - România
duminică, 30 mai 2010
joi, 27 mai 2010
Mergem în finală - Eurovision 2010
Suntem calificați! Sunt fericit, sincer. Chiar dacă nu am fost prea încântat în legătură cu melodia noastră, în seara aceasta mi-am schimbat radical părerea. Au fost foarte buni! Au avut o prestație de nota 10.
Mai mult de-atât, merg mai departe şi Armenia, Turcia şi Danemarca, încă trei dintre preferatele mele.
Huh, ce emoții am avut!
miercuri, 26 mai 2010
Rihanna - ROCKSTAR 101
A mai observat cineva că Rihanna scoate videoclipuri pe bandă rulantă?
A făcut videoclip şi la ROCKSTAR 101. E alb-negru, are mulți țepi, iar Riri joacă din nou rolul de fată rea.
A făcut videoclip şi la ROCKSTAR 101. E alb-negru, are mulți țepi, iar Riri joacă din nou rolul de fată rea.
luni, 17 mai 2010
Iubirea
Nu mi-am făcut tema la română pentru astăzi, dar nu e nicio problemă, o să o fac acum.
Nu ştiu ce e iubirea (mă refer la iubirea față de un necunoscut, nu față de familie). Nu am cunoscut un astfel de sentiment, însă din auzite vă pot spune că reprezintă idealul oricărui om. Oricine, la un moment dat, îşi doreşte să fie iubit... poate din egoism, poate din curiozitate. O falsă idee se formează în mintea majorității, şi anume că iubirea se găseşte peste tot. Nu ştiu dacă măcar 30% din cuplurile existente sunt clădite pe sentimentul de iubire, şi nu pe un instinct pur sexual. Fiindcă să fim serioşi, mileniul al treilea pe asta se bazează. Sunt întru totul de acord cu promovarea sexului, deoarece e o formă de plăcere pe care fiecare individ, prin simpla lui existență, o merită, însă realizez că la un moment dat fiecare va aspira la ceva diferit. Acel ceva e iubirea. În cărți, în filme, chiar şi în muzică, iubirea apare ca sentimentul suprem, cel mai pur şi mai frumos dintre toate. Tocmai acest lucru mă face să cred că nu e atât de uşor să-l atingi, fiindcă dacă ar fi astfel, aş declara onest că suntem mințiți. Din punctul acesta de vedere, nu mi-aş dori să cunosc iubirea prea curând. Aş rămâne dezamăgit să descopăr cu câtă uşurință poți atinge un ideal. Ar fi prea simplu ca să mă pot bucura.
Dar totuşi, oare nu am cunoscut şi eu o mică formă de iubire? Raspunsul este afirmativ, evident. Am trăit şi traiesc în continuare o formă superficială al acestui sentiment, în care totul e roz, frumos şi perfect, la fel cum mulți alții de vârsta mea o fac. Orice clipă petrecută alături de o anumită persoană, pe care o considerăm specială, este o clipă de fericire. Orice sărut e un fior de plăcere, precum orice privire e o invitație la destrăbălare. Şi e drept, această formă de iubire nu trezeşte doar instincte sexuale, trezeşte şi o parte sensibilă care dacă ar fi comparată cu instinctul, nu l-ar depăşi, dar măcar l-ar egala. Se numeşte „dragoste adolescentină”. E naivă, dar frumoasă. E inevitabilă, dar nu durează la nesfârşit. Diferența dintre ea şi iubirea adevărată o face impuritatea. Aici mă pot da exemplu, fiindcă acele momente în care privirea nu dezvăluie altceva decât o multitudine de gânduri lascive, sunt puține. Important e că există şi asta îmi demonstrează că iubirea nu apare din senin, ci se dezvoltă cu timpul.
Nu ştiu ce e iubirea (mă refer la iubirea față de un necunoscut, nu față de familie). Nu am cunoscut un astfel de sentiment, însă din auzite vă pot spune că reprezintă idealul oricărui om. Oricine, la un moment dat, îşi doreşte să fie iubit... poate din egoism, poate din curiozitate. O falsă idee se formează în mintea majorității, şi anume că iubirea se găseşte peste tot. Nu ştiu dacă măcar 30% din cuplurile existente sunt clădite pe sentimentul de iubire, şi nu pe un instinct pur sexual. Fiindcă să fim serioşi, mileniul al treilea pe asta se bazează. Sunt întru totul de acord cu promovarea sexului, deoarece e o formă de plăcere pe care fiecare individ, prin simpla lui existență, o merită, însă realizez că la un moment dat fiecare va aspira la ceva diferit. Acel ceva e iubirea. În cărți, în filme, chiar şi în muzică, iubirea apare ca sentimentul suprem, cel mai pur şi mai frumos dintre toate. Tocmai acest lucru mă face să cred că nu e atât de uşor să-l atingi, fiindcă dacă ar fi astfel, aş declara onest că suntem mințiți. Din punctul acesta de vedere, nu mi-aş dori să cunosc iubirea prea curând. Aş rămâne dezamăgit să descopăr cu câtă uşurință poți atinge un ideal. Ar fi prea simplu ca să mă pot bucura.
Dar totuşi, oare nu am cunoscut şi eu o mică formă de iubire? Raspunsul este afirmativ, evident. Am trăit şi traiesc în continuare o formă superficială al acestui sentiment, în care totul e roz, frumos şi perfect, la fel cum mulți alții de vârsta mea o fac. Orice clipă petrecută alături de o anumită persoană, pe care o considerăm specială, este o clipă de fericire. Orice sărut e un fior de plăcere, precum orice privire e o invitație la destrăbălare. Şi e drept, această formă de iubire nu trezeşte doar instincte sexuale, trezeşte şi o parte sensibilă care dacă ar fi comparată cu instinctul, nu l-ar depăşi, dar măcar l-ar egala. Se numeşte „dragoste adolescentină”. E naivă, dar frumoasă. E inevitabilă, dar nu durează la nesfârşit. Diferența dintre ea şi iubirea adevărată o face impuritatea. Aici mă pot da exemplu, fiindcă acele momente în care privirea nu dezvăluie altceva decât o multitudine de gânduri lascive, sunt puține. Important e că există şi asta îmi demonstrează că iubirea nu apare din senin, ci se dezvoltă cu timpul.
Să discut şi despre suferința din iubire? Nu are rost. Atâta timp cât iubeşti şi eşti iubit, această suferință nu există. Ceea ce pare a fi suferință, este de fapt dovada că într-un cuplu, de cele mai multe ori, iubirea nu vine în mod egal de la ambii îndrăgostiți. Iar cel care suferă e cel care a iubit, dar care nu a fost iubit. Suntem ființe umane şi simțim nevoia de a avea o certitudine în ceea ce priveşte sentimentele care ne sunt împărtăşite... cum spuneam, din egoism.
miercuri, 12 mai 2010
George Orwell - 1984
De acum înainte voi scrie articolele corect din toate punctele de vedere, incluzând diacriticele.
-------------------------------------------------------------------------------------------------
V-ați imaginat vreodată o lume în care nimeni nu este prieten cu nimeni, unde cuvântul „libertate” nu are niciun înțeles, iar iubirea se transformă în ură la comanda puterii?Tocmai acest lucru încearcă, şi chiar reuşeşte, să creeze George Orwell în „O mie nouă sute optezi şi patru”. O lume distopică care pentru generația mea pare o lume ştiințifico-fantastică, dar care pentru bunicii mei, sau chiar pentru părinți, pare plauzibilă, este o lume în care nici gândul omului nu mai poate fi un secret. Când eşti urmărit din toate părțile, în orice moment al vieții tale, şi când o simplă crispare care pare suspectă te duce la pieire, oare mai are rost să lupți pentru libertatea ta?
Winston Smith, un locuitor al Oceaniei (una dintre cele trei mari puteri ale planetei), este poate printre puținii oameni care se lasă dus de valul libertații şi încearcă să lupte împotriva Fratelui cel Mare. I se impune dublugânditul (capacitate de a stoca în minte, concomitent, două convingeri care se exclud reciproc, şi de a le îmbrăţişa pe amândouă în acelaşi timp), dar i se împotriveşte. Astfel apare subiectul romanului.
Finalul este suprinzător... cel puțin pentru mine, întrucat mi-am imaginat trei finaluri şi niciunul nu s-a potrivit cu cel bun. E o carte care nu merită citită, ci trebuie citită.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)