Sunt un mare fan al animaţiilor. Fie că sunt filme animate, fie că sunt desene clasice ale copilăriei, toate sunt pe placul meu. Copilul din mine le cere si cred că le va cere întotdeauna. E adevărat însă că acum le înţeleg diferit, iar multe dintre glume nu le gust cum o făceam înainte.
De pildă, am observat că se promovează mai nou ideea "răufăcătorului cu intenţii bune", sau a răufăcătorului care trece de partea bună a baricadei la final. Nu m-am bucurat de finalul fericit, cât m-am bucurat de schimbarea majoră a situaţiei. Am tratat chestia asta ca pe o ieşire din conformismul seriilor cu supereroi, în care personajele erau clar diferenţiate, iar răul era incurabil. E un alt nivel de la care pornesc atunci când vizionez o animaţie, deşi "puppy eyes" sau încurcăturile puerile de situaţie încă mă amuză.
Ideea acestui articol mi-a venit aseară, după ce am văzut Megamind (film apărut în 2010). La început mă gândeam să scriu exclusiv despre el, dar astăzi mi-am dat seama că mai pot găsi un exemplu în care răul se dovedeşte a fi bun până la urmă, şi anume Despicable Me (2010). În ambele animaţii, începutul ne prezintă un personaj malefic, cu intenţii mai mult sau mai puţin diabolice. Pe parcurs, "the shrew is being tamed", iar în final binele triumfă, fiind impus chiar de personajul negativ prin propria-i schimbare. Dacă privim dincolo de imagini şi sunete, vedeam partea diferită a confruntării continue dintre bine şi rău. Nu mai există binele care învinge datorită puterii, inteligenţei, strategiei, ci răul care capătă trăsături bune, omeneşti. E foarte tare, dacă ne gândim la desenele cu supereroi, devenite clişeu încă din clipa apariţiei lor.
Concluzia? Din punctul meu de vedere, filmele de animaţie se îndreaptă spre mai bine. Aştept prima animaţie cu final suprinzător. Un final în care răul triumfă ar fi trist pentru poveste, însă fericit pentru cinematografie.
