Să moară!

Totul a pornit de la o simplă discuție pe tema americanizării, în care am afirmat că un stat presupus a fi democratic, nu ar putea fi de acord cu pedeapsa cu moartea. A fost o afirmație pe care am regretat-o imediat după ce am făcut-o, fiindcă, puși în situația de a-şi da cu părerea, mai mult de jumătate dintre colegii mei au spus că pedeapsa cu moartea e o opțiune. Am fost sincer copleșit numeric şi am preferat să mă abțin decât să sar şi să urlu că sunt nişte criminali... însă m-am gândit că ar trebui totuși să-mi expun punctul de vedere, chiar dacă am mai făcut-o şi înainte. Am fost de-a dreptul îngrozit când am realizat că ei sunt practic generaţia mea, generaţia tânără, generaţia viitorului. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar putea gândi fostul om al comunismului sau alţii care sunt prea ignoranţi să înţeleagă că între ei şi acel criminal, NU este nicio diferenţă.

Hitler este criminalul din spatele a peste 11 milioane de victime, chiar dacă el nu a ucis pe nimeni, el a fost cel care a dat ordinul. Între el şi cel care a apăsat butonul de gazare nu este nicio diferenţă –şi cel mai probabil, criminalul care a apăsat butonul a fost constrâns să o facă, pe când Hitler nu–. La fel şi în cazul unei căpetenii mafiote, sau a celor care spun "da" pedepsei capitale. Toţi aceştia sunt autorii morali ai unor crime. E situația în care, întrebați fiind "Vrei ca acest om să moară?", ei răspund da. E drept, nu ei trag maneta, dar şi-au dat acordul. (Că veni vorba de trasul manetei... câţi dintre cei care susţin pedeapsa cu moartea ar avea curajul să o facă? Probabil toţi, atât timp cât şansele să prindă o astfel de "ocazie" sunt aproape nule.

Majoritatea ar tinde să răspundă că nu e acelaşi lucru, că ei susţin pedeapsa cu moartea pentru binele populaţiei şi că ceea ce gândesc ei e bine. Dar în fapt, der Führer credea exact acelaşi lucru: că face dreptate. Nu ne jucăm de-a Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât religia e înţeleasă după cum vrea fiecare şi după interesele fiecăruia. Şi chiar dacă acel Dumnezeu nu există, NIMENI nu-ţi dă dreptul să fii tu unul, doar fiindcă tu consideri că omul acela primeşte ce a dat sau ce merită. A luat dreptul la viaţă în mod premeditat şi conştient, dar nu ţi se pare că tu faci acelaşi lucru?

Un alt aspect pe care mulţi nu-l gândesc este nevinovăţia acelui om. Au existat cazuri în care s-a descoperit că inculpatul era de fapt nevinovat abia după ce prin corpul acestuia trecusera deja 10.000 de volţi (nu ştiu care e cifra reală). Sau alţii care se aflau la un pas de moarte au fost declaraţi nevinovaţi înainte de a muri dpdv fizic şi biologic. Însă psihic, acei oameni erau morţi încă de când judecătorul le-a pronunţat sentinţa. Şi nu te lua după filmele americane în care criminalul moare cu zâmbetul pe buze! În realitate lucrurile se petrec diferit.

Gândeşte-te la sistemul judiciar defectuos al României... Erorile sunt frecvente, nu e o noutate. Chiar merită să rişti moartea unui om când îi poţi lua libertatea pe viaţă? Moartea e doar o altă foarmă de eliberare. Adevărata pedeapsă e lipsa libertaţii.

Gândeşte-te cum te-ai simţi dacă fiul tău ar fi cel acuzat... sau oricine altcineva din familie... sau pur şi simplu persoana cea mai dragă ţie. Crezi că asta e imposibil? Nu e. Atunci ai mai trage maneta? Atunci ai mai spune "da, ar trebui ucis"?

Vreau să închei făcând o paralelă şi la religie. Mulţi dintre cei care sunt de acord sunt de asemenea şi credincioşi, sau mă rog... presupuşi credincioşi (mă refer la oameni în general, nu la colegii mei). Nu pot înţelege cum aceşti indivizi le pot gândi pe amândouă în acelaşi timp. El era singurul care putea lua viaţa cuiva, fiindcă El era cel care i-a dăruit-o, nu? Dar şi Dumnezeu fiind, e oarecum nepoliticos să iei un dar pe care l-ai făcut din dragoste.

Americanizare (temă la istorie)

Din punctul meu de vedere, americanizarea României, şi în general a mapamondului, nu reprezintă neapărat un fenomen benefic, dar nici unul devastator.

Supremaţia unui singur popor, fie el şi "cel mai democratic", nu este decât o altă formă de degradare a unei culturi, cu atât mai mult cu cât acel popor nu are, practic, o cultură. America de Nord a început să fie colonizată de europeni abia la finele secolului 16, începutul secolului 17. Istoria ei se rezumă, astfel, la 4 secole, iar cultura este aproape inexistentă, aceasta fiind, de fapt, un amestec de multe alte culturi, înţelese greşit şi tratate ca atare.

Din lipsă de valori, America a fost nevoită să-şi creeze unele sau pur şi simplu să împrumute şi să le dezvolte, promovându-le sub un înţeles nou, american. Poate ăsta este motivul pentru care vampirii, deşi născuţi pe teritoriu românesc, sunt mai mereu subiectul unor bestsellere americane. Sau pentru care cele trei mari categorii de ştiinţă ale premiului Nobel sunt deţinute de americani, ca număr de câştigători, deşi mai mult de două treimi dintre aceştia sunt fie de origine europeană, fie asiatică.

Pseudovalorile americane s-au transformat în adevărate valori pentru simplul fapt că provin dintr-un stat care a promovat, încă de când a luat naştere, democraţia. Este, poate, cel mai des întâlnit argument pro americanizare. Din nou, mentalitate superficială. Oare e chiar atât de democratic un stat care acceptă pedeapsa cu moartea?

Imaginea vieţii americanului este conturată de libertate de exprimare, egalitate rasială şi iubire faţă de predecesori şi de multe ori aceasta vrea să întruchipeze perfecţiunea. Casă mare, maşină mare, carieră şi familie numeroasă... sintagmă simplă: "American Dream". Acest model de viaţă sponsorizat în toate filmele comerciale marca Hollywood, a dus, din punctul meu de vedere, la o percepţie total greşită asupra vieţii. Au transformat ceea ce era complex şi greu de înţeles, într-un lucru banal, lipsit de orice curiozitate.

Tot americanizarea este cea care stă la baza promovării muzicii şi a filmelor pentru marea masă. Pe de o parte multe genuri muzicale au luat naştere în America, putându-se vorbi, astfel, de o diversitate muzicală. Pe de altă parte, aceste genuri au fost popuarizate exagerat, ceea ce a dus la o scădere a calităţii ei. Iar filmele sunt deja omniprezente pe toate posturile de televiziune. Nu ar fi o preoblemă, însă aceste filme apar pentru un simplu motiv: banii. Partea artistică este uitată, iar morala urmăreşte un tipar epuizat de un final fericit. Filmul american e o simplă modalitate de promovare a unor idei superficiale, uşor de priceput şi greu realizabile.

O altă consecinţă a americanizării a fost limba engleză, care a devenit principala limbă de comunicare. Acest aspect este, după părerea mea, unul pozitiv, întrucât a facilitat dezvoltarea de relaţii interumane la nivel global, a uşurat realizarea înţelegerilor de tip diplomatic între state şi a dus la o creştere a interesului pentru cultura engleză, cultură total diferită de cea americană. Dar şi această consecinţă are doua tăişuri. Limba engleză are un impact pozitiv atât timp cât ea rămâne limbă secundară, şi nu devine principalul mod de exprimare.

Pentra a concluziona, pot spune că americanizarea are părţi destructive, dar şi părţi constructive. Distruge culturi şi tradiţii şi promovează pseudovalori, dar construieşte legături interrasiale şi creează unitate prin uşurinţa cu care este asimilată.

A fi rău pentru a putea deveni mai bun

Sunt un mare fan al animaţiilor. Fie că sunt filme animate, fie că sunt desene clasice ale copilăriei, toate sunt pe placul meu. Copilul din mine le cere si cred că le va cere întotdeauna. E adevărat însă că acum le înţeleg diferit, iar multe dintre glume nu le gust cum o făceam înainte.

De pildă, am observat că se promovează mai nou ideea "răufăcătorului cu intenţii bune", sau a răufăcătorului care trece de partea bună a baricadei la final. Nu m-am bucurat de finalul fericit, cât m-am bucurat de schimbarea majoră a situaţiei. Am tratat chestia asta ca pe o ieşire din conformismul seriilor cu supereroi, în care personajele erau clar diferenţiate, iar răul era incurabil. E un alt nivel de la care pornesc atunci când vizionez o animaţie, deşi "puppy eyes" sau încurcăturile puerile de situaţie încă mă amuză.

Ideea acestui articol mi-a venit aseară, după ce am văzut Megamind (film apărut în 2010). La început mă gândeam să scriu exclusiv despre el, dar astăzi mi-am dat seama că mai pot găsi un exemplu în care răul se dovedeşte a fi bun până la urmă, şi anume Despicable Me (2010). În ambele animaţii, începutul ne prezintă un personaj malefic, cu intenţii mai mult sau mai puţin diabolice. Pe parcurs, "the shrew is being tamed", iar în final binele triumfă, fiind impus chiar de personajul negativ prin propria-i schimbare. Dacă privim dincolo de imagini şi sunete, vedeam partea diferită a confruntării continue dintre bine şi rău. Nu mai există binele care învinge datorită puterii, inteligenţei, strategiei, ci răul care capătă trăsături bune, omeneşti. E foarte tare, dacă ne gândim la desenele cu supereroi, devenite clişeu încă din clipa apariţiei lor.

Concluzia? Din punctul meu de vedere, filmele de animaţie se îndreaptă spre mai bine. Aştept prima animaţie cu final suprinzător. Un final în care răul triumfă ar fi trist pentru poveste, însă fericit pentru cinematografie.

La mamée

Nu am fost niciodată pasionat de poezie şi cu atât mai mult nu mi s-a părut că a recita e un talent, însă am descoperit că atunci când le sunt trezite oamenilor emoţii şi chiar lacrimi încep să curgă, o simplă declamaţie se poate transforma într-un adevărat concert simfonic.

(mamée = mămaie, femeie în vârstă) Versurile sunt mai jos...

Elle se tenait au bout de la table et nous impressionnait, par sa lenteur. On la voyait si vieille, toute ridée, misérable, que l'amour peu à peu, fit place à la rancœur. Elle gênait notre vie, elle gênait nos projets, la mamée. Et à quelques temps de là, prétextant des vacances, je l'emmenais, là haut, aux flancs du Luberon.
Tu seras bien mamée, tu verras la Durance, du haut de la terrasse de la grande maison. Ces maisons là sont faites pour les vieux. Regardes, ils ont l'air bien heureux!
Comme tu veux petite !
Je la laissais toute seule, l'air était encore chaud, pourtant je frissonnais et le chant des oiseaux, voletant dans le lierre, disait dans mes oreilles: « Qu'as-tu fais de mamée?».
Chaque brin d'herbe, de lavande, de romarin, s'emblaient me dire « Mais qu'as –tu fait de mamée? »
Même le chant des sources dans ma tête criait « Mais qu'as-tu fait de mamée? »
Lentement, le remord me prenait, au fil des souvenirs. Alors j'ai repris le chemin, qui mène à la grande maison, retrouver la mamée, lui demander pardon. J'ai pris tout simplement ses mains, sans rien lui dire. Une larme brillait au milieu d'un sourire. Une mamée, c'est précieux, c'est tant de souvenirs. Si vous en avez une, jusqu'au bout de ses jours, gardez –là près de vous. Et quand elle devra mourir, vous lui fermerez les yeux, dans un geste d'amour. Si aujourd'hui le chant des cigales, me pose la question, tant de fois redoutée, je pense, le cœur joyeux, en digne Provençale, répondre fièrement: « Elle est là la mamée!».

DON’T BE A DRAG, JUST BE A QUEEN!

Nu vă puteţi imagina cât de mult am aşteptat melodia asta. De fapt, dacă mă cunoaşteţi, vă imaginaţi. În ultimele două săptămâni v-am stresat cu entuziasmul şi nerăbdarea mea, dar acum acestea au luat sfârşit. Partea proastă e că o să încep să vă cânt. Îmi cer scuze, dar I WAS BORN THIS WAY.

Clar, nu e ceea ce aşteptam să ascult. E mai mult decât am crezut că va fi. Mă gândeam la o melodie de suflet, lentă, care în ciuda reclamei făcute, să nu atragă de la prima ascultare. Sunt extrem de bucuros să vă spun că m-am înşelat. E genială, la fel ca GaGa.

Un ritm electrizant, chiar neaşteptat de antrenant, şi un mesaj extrem de puternic. Cum a declarat chiar ea, melodia nu este adresată exclusiv persoanelor de orientare homosexuală, cum ar avea tendinţa majoritatea să spună, ci tuturor. Ideea universală e acceptarea propriei persoane, indiferent de defectele pe care le ai sau a modului în care vezi viaţa. Suntem atât de diferiţi încât nu putem fi niciodată siguri ce e normal şi ce nu.

I'm beautiful in my way,
'Cause God makes no mistakes
I'm on the right track, baby
I was Born This Way

Don't hide yourself in regret,
Just love yourself and you're set
I'm on the right track, baby
I was Born This Way

Există un lucru totuşi care m-a dezamăgit astăzi. O neînţelegere tâmpită... Aşteptam ca melodia să apară însoţită de videoclip. Însă nu s-a spus nici măcar o clipă acest lucru. Eram eu mult prea entuziasmat. Cu toate astea, sunt extrem de fericit.

Acum am observat, uitându-mă la ceas, că am o oră de când ascult melodia pe repeat.

GaGaGoddess

Lady GaGa. Huge fan. Eu. Mda, cuvintele astea chiar se potrivesc.

Pe 23 mai 2011 apare noul ei album şi acum realizez că nu-mi pasă cum va fi. Probabil îmi voi induce involuntar să-mi placă, doar fiindcă e vorba de BORN THIS WAY. Dar pe de altă parte sunt convins că nu va fi nevoie, fiindcă e foarte reuşit şi a meritat aşteptarea... şi încă merită. Sunt nerăbdător şi emoţionat de fiecare dată când mai aflu câte o ştire.

Pe 13 februarie, adică peste 11 zile, apare videoclipul melodiei care dă numele albumului. Dacă albumul e undeva în viitorul îndepărtat, videoclipul e la mai puţin de două săptămâni distanţă. E ca o cămaşă de forţă care te strânge şi te strânge, iar pe 13 februarie urmează să explodeze şi să te lase nud. Dar ţie nu-ţi pasă, fiindcă indiferent de cum va fi fără cămaşă, nu mai există nimic care să te sufoce.

She’s my goddess!!!

De la tolérance universelle

(Comme j'ai promis, j'ai fini mon premier article en français.)

Tolérance ou intolérance, liberté ou esclavage, égalité ou inégalité, ce sont juste des mots qu'on ne comprend pas. La superficialité de nos pensées se reflet dans nos actions. On est tous tolérants et on est tous libres, mais surtout on est égaux avec nos supérieurs, jamais avec ceux inferieurs. Ce n'est pas un paradoxe, c'est la nature humaine, c'est l'hypocrisie des individus sociaux.

Même si le mot démocratie est sur les lèvres de tous les gens des nos jours, la tolérance reste encore un principe d'un monde utopique. Quelqu'un pourrait argumenter que la société du XXIe siècle promeut la liberté individuelle et la tolérance universelle, mais je ne suis pas sûr si on parle d'une propagande politique ou d'une conviction générale.

Les sociologues disent qu'on a vraiment évolué et j'en suis d'accord. Il y a une tentative de tolérance à l'intérieur des peuples développés, mais pour qu'on puisse tolérer et être tolérés, on a besoin d'une certitude égoïste. On pense à nous-mêmes plutôt qu'aux autres, donc si on est acceptés, alors on peut accepter aussi. C'est la liberté d'être soi-même et le pouvoir d'empathie dont les petits « descendants d'Hitler » ne comprennent pas.

La tolérance est la vertu qui nous fait accepter ce qu'on n'accepterait pas spontanément à cause d'une différence de convictions ou d'opinions, de confession, de nationalité, de couleur de peau, de race… et la liste peut continuer indéfiniment. La culture, l'éducation, l'ambiance qui nous entoure, tous ceux-ci nous font des personnalités différentes. Il est difficile de changer les idées d'une personne conservatrice comme il est difficile de changer les idées d'une personne moderne. Mais pourquoi veut-on changer leurs idées quand on peut choisir l'acceptation unanime ? Vanité ? Désir de supériorité ? Stupidité ? Honnêtement, je n'ai pas trouvé la réponse.

The mind can tour the Universe

(This is my first post in a foreign language, so please, just read it and don't try to teach me how to write! Also, you should know that this is my english homework. It might be too puerile for your taste.)

"Although I cannot move and I have to speak through a computer, in my mind I am free..."

I don’t know how many people recognize this quote, but I do know how representative this is for the genius of a man. His name is Stephen Hawking and he is the greatest scientist alive.

He describes himself like „physicist, cosmologist and something of a dreamer”, but this is just the humble opinion of a great man. Stephen Hawking is one of the most intelligent scientists ever, with a controversial IQ rated to be over 160, even near 190. His fame emerged after he started his researches on black holes, becoming one of the most promising cosmologists, at that time. The passion for the Universe, Big Bang theory and time paradoxes, materialized in four books which are not written for specialists in particular, but for the big majority of people.

There are a lot more things which set him in a propitious light like the fact that he is born on the day when the world was celebrating 300 years from the Galileo’s death. He was also entitled doctor in physics by the Cambridge University at the age of 20 and this is a really remarkable distinction for a man, even more for a young one.

Unfortunately, he pays for his genius with a big price and that makes the difference between him and the other physicists. He is paralyzed and he can’t speak without a computer. Even so, he continues to teach and do researches in intention to develop the human knowledge. This is the point when we realize that we don’t need a body to be free and run, but a brain to feel like running.

To sum up, I think Stephen Hawking is one of the most important icons of the 21st century and one of the people on this planet who should be truly known and appreciated.