The return

După o vară infiorător de îngrozitoare –dacă se poate spune aşa–, şi după un reînceput de şcoală prea matinal pentru gusturile mele, mă simt pregătit să mă întorc la blogging. Prin „pregătit” nu mă refer neapărat la idei noi, ci mai degrabă la mai mult chef de scris.

Pe lângă momentul tragic arhicunoscut, vara care a trecut a instalat şi un plictis care m-a demoralizat şi mai tare. Am văzut sezonul 6 din Dr. House şi din Grey’s Anatomy, sezonul 3 din Gossip Girl, cele 6 sezoane din Desperate Housewives, 4 sezoane din Doctor Who (sez. întâi nu l-am văzut) şi primul sezon din Modern Family. A fost clar un record dacă e să raportez la verile precedente. Ceea ce demonstrează starea în care mă aflam şi timpul mult prea liber. E adevărat însă că au existat şi momente mai simpatice, precum cele 4 zile la Bicaz şi Sovata, sau întâlnirile din grădina publică cu Alexandrion şi eugenii… Iar atunci când credeam că nimic nu-mi poate ridica moralul, o pereche de căşti Lady GaGa (Heartbeats) mi-a înseninat orizontul.(Thanks to my brilliant friends!)

M-am apucat de sală. Sunt bucuros din acest motiv şi asta pentru că nu a fost o chestie de moment, ci ține deja de 3 luni. Mi-am propus să merg la sală tot restul vieții. De ce? Fiindca combină sănătatea cu modelarea aspectului fizic şi ținând cont că nu am un hobby propriuzis, mă ajută să omor timpul. În vreo 20 de ani poate o să-l ajung pe Arnold. :>

Mi-am păstrat convingerile religioase. De fapt, s-au mai intensificat, dar esența a rămas aceeaşi: oamenii sunt puternic influențați de ceva ce nu există. Chiar am încercat să citesc o carte legată de religie şi despre care se spunea că poate întoarce un necredincios la credință, dar m-am oprit cand mai aveam vreun sfert fiindcă deja devenea incredibil de plictisitoare, deşi la un moment dat fusese interesantă. Mai exact, mă refer la „Întoarcerea la Hristos”, de Ioan Ianolide. Nu detaliez. O să fac un articol separat.

Dacă tot am adus vorba de literatură, pot spune că sunt foarte dezamăgit de mine însumi. Nu am citit decăt trei cărți toată vara: Ferma Animalelor (George Orwell), Portretul lui Dorian Gray (Oscar Wilde) şi Viața lui Pi (Yann Martel) , deşi îmi propusem mai multe. Mă gândeam să vorbesc despre ele, dar apoi mi-am zis „Pe cine interesează?:))” şi a căzut ideea. Dar totuşi, vă recomand să citiți George Orwell, atât „1984”, cât şi „Ferma Animalelor”. Dna. prof. de engleză avea dreptate: sunt două cărți captivante şi care au un mesaj şi un impact puternic asupra cititorului.
Mă rog, ar mai fi nişte carți pe care le-am citit, şi anume primele 3 volume din „Jurnalele Vampirilor”, a căror autor l-am şi uitat. Mi s-au părut execrabile şi incomparabile cu serialul. Dar sa nu judec autorul, fiindcă e posibil să fie vina traducătorului.

În sfârşit, mai las şi pentru altădată. Acum mă duc să scriu la mate şi să invăț la fizică. Ştiu, e tragic.

If I die young, bury me in satin

Lay me down on a bed of roses
Sink me in the river at dawn
Send me away with the words of a love song

Partly Cloudy

... un scurt metraj foarte funny de la Pixar. Chiar m-a binedispus.

Sala de aşteptare

M-am întrebat de nenumărate ori de ce toţi preoţii, cu mici excepţii, sunt bogaţi. Un doctor abia îşi permite să plătească facturile –şi nu vorbesc de medicii de renume care au obţinut bani din şpagă, şi nu din salariul propriu–. Iar acest om salvează vieţi, ajută oamenii. Un preot ce face mai exact... înafară să mintă, evident? Deşi, nu ar trebui să-i judec. Până la urmă e o meserie la fel ca toate celelalte. Minciuna îşi are rădacinile undeva în trecut, deci nu e vina lor că mint cu neruşinare acum. E posibil chiar să şi creadă ceea ce fac şi ceea ce spun. Sunt tot oameni, doar că sunt mai înstăriţi ca alţii. Sunt oameni speciali, Dumnezeu îi ajută.

Ceea ce e deranjant şi îi face pe unii ca mine să fie revoltaţi, e faptul că nu au limită. Aceşti oameni sunt lacomi, egoişti şi iubitori de bani. Să fiu mai precis, nici după ce ţi-ai îngropat una dintre cele mai importante persoane din viaţa ta, ei nu se opresc din a cere bani.

Ok, să spunem că pentru înmormântare e normal să-l plăteşti. Ţi-a prestat un serviciu, mai exact ţi-a cântat şi ţi-a spus poezii menite să te liniştească, chiar dacă în acele momente singurul lucru pe care ţi-l doreşti cu adevărat e să tacă dracului din gură. Dar la naiba, trebuie să-l auzi şi la 20 de zile după moarte şi din nou la 40. Pentru ce? Ca să spună aceleaşi lucruri? Pentru ca Dumnezeu să-l ierte pe defunct de fiecare dată când a păcătuit „cu gândul, cu cuvântul sau cu lucrul”? În regulă, I got it.

Problema e că e o prostie... sau mă rog, ceva ce nu pot înţelege. Cât trebuie să ne mai rugăm pentru iertarea păcatelor? Alegerea nu s-a făcut la moarte? Nu e iad sau rai? Nu, de fapt există şi o sală de aşteptare. Pe dreapta (calea cea dreaptă) e raiul, pe stânga (calea cea greşită) e iadul, în faţă e sala de judecată, iar în spate e o uşă pe care intră oameni în fiecare secundă. Acolo ajung toate sufletele celor morţi, mai întâi. Acolo vor sta timp de 40 de zile până vor fi judecaţi. Sau... am abuzat de imaginaţia mea?

M-am depărtat de ideea acestui articol, şi anume preoţii şi acţiunile lor idioate. Aceşti oameni câştigă bani mereu. Câştigă bani provocând durere rudelor deja suferinde. Ce fac de fapt aceste slujbe la mormânt? 1. Aduc bani în buzunarul preotului şi 2. Reamintesc familiei că ei suferă şi trezesc din nou şi din nou acel gol din „suflet”. Nu putem pur şi simplu să ne vindecăm. Apar viruşi care ne atacă mereu. Iar unul dintre aceşti viruşi e clar biserica... nu religia. Religia chiar ne-ar putea ajuta... asta dacă cei care ar reprezenta-o nu ar fi oameni.

A freaky one

Cine a spus că România nu are muzică simpatică, s-a înșelat. E și simpatică, e și ciudată... poate fi chiar de neînţeles.

Au înnebunit salcâmii... și tu vrei sa fiu cuminte! (Tudor Gheorghe)

Saga Amurg: Eclipsa

Da, l-am văzut în sfârșit. Ţinând cont că era una dintre așteptările acestui an și ţinând cont că vara trecută eram fan Amurg, mi-am dorit să văd Eclipsa la o claritate superioară, la cinema. Chiar și așa, tentaţia a fost mare când am găsit pe FileList o variantă CAM, la o zi dupa premieră, însă am rezistat.

Prima impresie a fost bună... și încă este. Cartea am citit-o acum un an și am uitat detaliile și cred că din acest motiv acţiunea filmului mi s-a părut în regulă. E drept, preferam acţiunea, luptele sau urmăririle, decât momentele siropoase, care se găsesc și în carte, dar care în film par exagerate.

Un singur lucru nu l-am înţeles. De unde naiba au ajuns ei la concluzia că vampirii erau din porţelan? În carte nu există detalii de genul. Și cât am așteptat să văd scena cu decapitarea Victoriei...

Îi dau nota 10 pentru că mi-a plăcut și pentru că e vorba de Twilight.
... era să uit. Mi-au mai plăcut și soundtrack-urile.

FR 26

Nu sunt adeptul versurilor într-o melodie. Din punctul meu de vedere, o melodie trebuie să aibă ritm pentru a putea fi numită melodie. Însă există și excepţii, precum FR 26. Nu e vorba de o compoziţie recentă; textul a apărut acum 180 de ani, odată cu publicarea cărţii Cocoșatul de la Notre-Dame, de Victor Hugo.

Garou (Quasimodo), Daniel Lavoie (Frollo) și Patrick Fiori (Phoebus) – Belle



(Quasimodo)

Belle
C'est un mot qu'on dirait inventé pour elle
Quand elle danse et qu'elle met son corps à jour, tel
Un oiseau qui étend ses ailes pour s'envoler
Alors je sens l'enfer s'ouvrir sous mes pieds
J'ai posé mes yeux sous sa robe de gitane
A quoi me sert encore de prier Notre-Dame
Quel
Est celui qui lui jettera la première pierre
Celui-là ne mérite pas d'être sur terre
O Lucifer !
Oh ! Laisse-moi rien qu'une fois
Glisser mes doigts dans les cheveux d'Esméralda

(Frollo)

Belle
Est-ce le diable qui s'est incarné en elle
Pour détourner mes yeux du Dieu éternel
Qui a mis dans mon être ce désir charnel
Pour m'empêcher de regarder vers le Ciel
Elle porte en elle le péché originel
La désirer fait-il de moi un criminel
Celle
Qu'on prenait pour une fille de joie une fille de rien
Semble soudain porter la croix du genre humain
O Notre-Dame !
Oh ! laisse-moi rien qu'une fois
Pousser la porte du jardin d'Esméralda

(Phoebus)

Belle
Malgré ses grands yeux noirs qui vous ensorcellent
La demoiselle serait-elle encore pucelle ?
Quand ses mouvements me font voir monts et merveilles
Sous son jupon aux couleurs de l'arc-en-ciel
Ma dulcinée laissez-moi vous être infidèle
Avant de vous avoir mené jusqu'à l'autel
Quel
Est l'homme qui détournerait son regard d'elle
Sous peine d'être changé en statue de sel
O Fleur-de-Lys,
Je ne suis pas homme de foi
J'irai cueillir la fleur d'amour d'Esméralda

(Quasimodo, Frollo et Phoebus)

J'ai posé mes yeux sous sa robe de gitane
A quoi me sert encore de prier Notre-Dame
Quel
Est celui qui lui jettera la première pierre
Celui-là ne mérite pas d'être sur terre
O Lucifer !
Oh ! laisse-moi rien qu'une fois
Glisser mes doigts dans les cheveux d'Esméralda
Esméralda

P.S. Meritul nu este al meu. Am descoperit melodia într-o postare pe Facebook și din câte am mai citit pe net, e destul de cunoscută printre francofonii români.

FR 25

A trecut o perioadă bună de timp în care nu m-am mai ocupat de FR n, însă astăzi reiau ceea ce începusem, întrucât mi-am amintit de frumuseţea muzicii franceze.

Pe 11 martie am publicat FR 19: Stromae – Alors on danse. La vreo lună după asta, când deja mă plictisisem de melodie, am auzit-o din întâmplare la radio... radio românesc. Apoi am rămas și mai surprins să văd videoclipul la tv. Și tot așa până când mi-am dat seama că a devenit hit, nu doar în Franţa și România, ci în toată Europa. E drept, e o melodie foarte tare.

În sfârșit , FR 25 am dedicat-o celei mai noi melodii Stromae, și anume Te quiero. E, de asemenea, o melodie care arată multă frustrare din partea interpretului, însă ritmul este foarte bun.

Viață de câcat

Nu am ştiut niciodată cum e să suferi cu adevărat. Nu am ştiu niciodată că acel gol, despre care ei spun că se află în suflet, e real. Am trăit cu senzația că mereu va fi soare şi că norii care vor acoperi cerul ocazional, vor fi aproape albi. Nu mi-am imaginat nici măcar o clipă că e nevoie de o secundă pentru ca fericirea să se oprească... şi nu doar ea. Într-o secundă toate planurile şi toate visurile se pot spulbera, şi devii conştient de acest lucru abia atunci când se întâmplă.

Într-un moment ca acesta nu ai ce face. Trebuie să fii realist şi să-ți dai seama că singurul lucru care ți-ar fi de folos e să treci mai departe şi să spui „O sa fie bine!”. Totuşi, te gândeşti cu tristețe că e posibil să fie o altă minciună spusă la suferință.

Te întrebi dacă reacționezi normal, dacă suferi destul. Însă imediat realizezi că deşi nu eşti într-o continuă vărsare de lacrimi, durerea te-a cuprins cu adevărat... Şi speri că totul e un vis. Da. Înainte ți se părea o idioțenie să speri că visezi, fiindcă totul era aproape perfect, dar acum... acum vrei doar să dormi şi să te trezeşti relaxat, ca de obicei. Dar când într-un final se întâmplă şi asta, suferi şi mai tare, fiindcă abia atunci realizazi cât de reală a fost ziua ce a trecut.

În timp ce eşti conştient de neputința ta, te gândeşti că ai face orice ca să schimbi moartea. Începi să regreți că nu te-ai bucurat cât trebuia şi că nu ai profitat de unele momente neimportante, dar care acum par vitale. Vrei să plângi ca să te linişteşti, însă nu poți. Tot ce reuşeşti să faci e să-ți opreşti glandele lacrimale chiar atunci când o satisfacție sadică îți spune că în sfârşit plângi.

Deşi suferi şi simți că ceva în interiroul tău s-a desprins pentru totdeauna, eşti optimist. Chiar crezi că, în timp, rana se va vindeca, iar viața îşi va relua cursul ei normal.

Cum să crezi că ceva sus are grijă de tine, când tatăl tău moare în câteva secunde, poate fară să realizeze, într-o perioadă în care era fericit şi nerămbdător să te revadă după aproape un an? Trebuie să fii prea prost să te amăgeşti cu prezența unui bodyguard omnipotent. Nimeni nu are grijă de tine şi de viața ta. Eşti o chestie minusculă, lipsită de importanță, care în orice clipă poate deveni nimic. Tu, eu, el... putem muri în orice clipă. Cine îți dă certitudinea că vei apucă să termini de citit articolul acesta? Evident, nimeni. Gândacule!

Rihanna - Te amo

Una dintre cele mai bune melodii ale Rihannei are şi videoclip acum. De la Disturbia încoace este, poate, cel mai reuşit. Îşi păstrează în continuare stilul de fată rea, dar asta se datorează şi coafurei sale excentrice.

Dacă Lady GaGa a vrut să promoveze comunitatea gay, Riri e mai feminista, vrea să promoveze comunitatea lesbi. Oricum, melodia e foarte tare. Am avut-o chiar ca ton de apel vara trecută. 

Rihanna - Te amo

A sosit şi Alejandro

Au trecut aproape 30 de minue de când noul videoclip marca Lady GaGa a avut premiera pe YT. Ieri intram din 10 în 10 minute să văd dacă a aparut, iar aseară am aflat că abia astăzi la 7 seara îl voi putea vedea. Nu şțiu dacă îmi place sau nu. Nu am reuşit decât o singură dată sa-l vizionez, însă prima impresie este „too much men”. Sunt curios ce interdicții va mai primi acest nou video.

Are multe elemente religioase, multe elemente gay, multe elemente pornografice... Va fi un videoclip controversat, cu siguranță. Totuşi, GaGa este neschimbată: la fel de ciudată, la fel de dezbrăcată, la fel de imprevizibilă. E originală şi nimeni nu ar putea să ma contrazică şi să aibă argumente pertinente.

„Don’t call my name...”

Lady GaGa - Alejandro