Iubirea

Nu mi-am făcut tema la română pentru astăzi, dar nu e nicio problemă, o să o fac acum.

Nu ştiu ce e iubirea (mă refer la iubirea față de un necunoscut, nu față de familie). Nu am cunoscut un astfel de sentiment, însă din auzite vă pot spune că reprezintă idealul oricărui om. Oricine, la un moment dat, îşi doreşte să fie iubit... poate din egoism, poate din curiozitate. O falsă idee se formează în mintea majorității, şi anume că iubirea se găseşte peste tot. Nu ştiu dacă măcar 30% din cuplurile existente sunt clădite pe sentimentul de iubire, şi nu pe un instinct pur sexual. Fiindcă să fim serioşi, mileniul al treilea pe asta se bazează. Sunt întru totul de acord cu promovarea sexului, deoarece e o formă de plăcere pe care fiecare individ, prin simpla lui existență, o merită, însă realizez că la un moment dat fiecare va aspira la ceva diferit. Acel ceva e iubirea. În cărți, în filme, chiar şi în muzică, iubirea apare ca sentimentul suprem, cel mai pur şi mai frumos dintre toate. Tocmai acest lucru mă face să cred că nu e atât de uşor să-l atingi, fiindcă dacă ar fi astfel, aş declara onest că suntem mințiți. Din punctul acesta de vedere, nu mi-aş dori să cunosc iubirea prea curând. Aş rămâne dezamăgit să descopăr cu câtă uşurință poți atinge un ideal. Ar fi prea simplu ca să mă pot bucura.

Dar totuşi, oare nu am cunoscut şi eu o mică formă de iubire? Raspunsul este afirmativ, evident. Am trăit şi traiesc în continuare o formă superficială al acestui sentiment, în care totul e roz, frumos şi perfect, la fel cum mulți alții de vârsta mea o fac. Orice clipă petrecută alături de o anumită persoană, pe care o considerăm specială, este o clipă de fericire. Orice sărut e un fior de plăcere, precum orice privire e o invitație la destrăbălare. Şi e drept, această formă de iubire nu trezeşte doar instincte sexuale, trezeşte şi o parte sensibilă care dacă ar fi comparată cu instinctul, nu l-ar depăşi, dar măcar l-ar egala. Se numeşte „dragoste adolescentină”. E naivă, dar frumoasă. E inevitabilă, dar nu durează la nesfârşit. Diferența dintre ea şi iubirea adevărată o face impuritatea. Aici mă pot da exemplu, fiindcă acele momente în care privirea nu dezvăluie altceva decât o multitudine de gânduri lascive, sunt puține. Important e că există şi asta îmi demonstrează că iubirea nu apare din senin, ci se dezvoltă cu timpul.

Să discut şi despre suferința din iubire? Nu are rost. Atâta timp cât iubeşti şi eşti iubit, această suferință nu există. Ceea ce pare a fi suferință, este de fapt dovada că într-un cuplu, de cele mai multe ori, iubirea nu vine în mod egal de la ambii îndrăgostiți. Iar cel care suferă e cel care a iubit, dar care nu a fost iubit. Suntem ființe umane şi simțim nevoia de a avea o certitudine în ceea ce priveşte sentimentele care ne sunt împărtăşite... cum spuneam, din egoism.